Il Brucaolivo — pensiunea din Cinque Terre pe care n-o găsești în niciun ghid

Cald, foarte cald. Aer irespirabil plin de noxe și supraîncălzit. E o vară toridă în București în care nevoia de evadare în natură sau din cotidian e pregnantă. Zburam toți trei, adică eu, soția și fata noastră ce tocmai intrase la facultate, în Italia pentru o vacanță planificată diferit. Asta pentru că de obicei alegeam o agenție de turism și ne lăsam ghidați de ei. Acum am abordat altfel, adică: căutări pe site-uri specializate de cazare, rezervări de bilete de avion și într-un final o alegere. Aceasta s-a numit Il Brucaolivo. O pensiune micuță cu doar trei camere aruncată pe o coastă abruptă de munte ce aparține de stațiunea Monterosso al Mare, aferentă celebrei zone Cinque Terre. La prima vedere nimic spectaculos, ba chiar eram ușor temători să nu fi făcut o alegere greșită.

După două zile toride în Florența am ajuns în miez de zi în gara din Monterosso după o călătorie încântătoare cu un tren intercity venind de la Pisa, unde puțin a lipsit să încurcăm trenurile și să nimerim în cel de Roma. Asta pentru că și la ei întârzie trenurile, iar timpul între cele două, pe același peron, a fost de maxim 5 minute. Încântătoare pentru că peisajul varia constant, cu munte pe o parte și marea pe cealaltă parte a trenului, cu viteze de peste 150 km/h până în La Spezia, urmat apoi de o serie de tuneluri săpate în coasta abruptă a Mării Ligurice. Era extrem de cald când am ajuns în stațiune, iar bagajul cu care venisem ne îngreuna vizibil drumul până la pensiune. Cum eram obosiți după două nopți toride în Florența, și gălăgioase datorită poziționării apartamentului la o stradă circulată, am apelat la Leonardo, gazda noastră împreună cu Costanza și cei doi copii, care până la urmă, la rugămințile noastre, a venit și ne-a preluat din punctul în care șoseaua începea să urce puternic pe munte.  

Drumul cu mașina a fost scurt și palpitant pentru că accesul în proprietatea lor se face pe un drum extrem de sinuos, în care o curbă nu se putea face decât dacă dădeai cu spatele în acul de păr al serpentinei. Senzația era asemănătoare cu traseul unui montagne russe, când botul mașinii părea să plece în gol undeva între mare și livezile de sub noi. Finalul nu a fost așa cum poate ne așteptam — să ajungem cu mașina în poarta casei — ci undeva mai sus era amenajat un fel de loc de parcare pe o mică terasă, după care gazda ne-a spus să urmăm o potecă indicată și vom ajunge la pensiune. Eram încântați pentru că semăna cu un traseu de munte, iar nouă ne plac drumeții le, cu diferența că acum mergeam printr-o livadă de măslini. Pensiunea era tipică zonei, cu un corp central în care o parte era casa familiei și cu alte trei camere puse la dispoziția turiștilor.

Camera era decorată simplu și eficient, cu un pod accesibil pe o scară abruptă — paradisul oricărui copil curios. Fereastra dădea spre munte și, chiar dacă nu aveam perspectivă largă, nu ne deranja pentru că vegetația și flora specifice locului compensau acest aspect. Panorama se revela în mica terasă acoperită de la intrare, copertina fiind îmbrăcată cu o plantă cățărătoare similară cu trâmbița turcului, dar și în terasa mare a casei, un nivel mai jos, de unde puteai să vezi muntele vecin precum și un colț de mare.

Datorită terenului extrem de abrupt, casa era construită în trepte, toată proprietatea fiind terasată pentru a ușura munca de culegere a fructelor, în special măsline și viță de vie. Pensiunea îți dă acces la bucătăria comună, iar dimineața îți asigură un mic dejun pe care îl voi aborda mai târziu. Gospodăria e un amestec de rustic și simplitate combinată cu eficiență, în care terasele sunt construite cu pietre așezate special spre a forma un zid vertical și cu nenumărate scări de piatră între terase. Amestecul de flori și copaci specifici locului completează acest tablou care ne-a fermecat prin autenticitate. Asta pentru că asta căutam — o experiență cât mai aproape de stilul cotidian al locuitorilor acestei zone din Italia și care ne aducea aminte de alte locuri și pensiuni din România în care ne-am simțit bine: Pensiunea Sofy din Arieșeni și Casa Lateș din Dorna Arini de lângă Vatra Dornei.

Atât de încântat am fost de cum era locul, de liniștea degajată, de relaxarea și buna primire a gazdelor, încât le-am declarat încă de la sosire că pentru noi este tot ce ne doream și să nu-și facă griji în privința noastră — anticipam că ne vom simți bine. Știam că așa va fi! Accesul către mare și stațiune se face extrem de pitoresc, aspect care ne-a încântat o dată în plus. Se urma o potecă printre sălcii, piersici și măslini până la terasa cu grătarul special conceput pentru o seară ce poate îmbina bucătăria italiană, vinul bun, cerul înstelat și panorama mării. Totul simplu și practic, fără prea multe elemente de modernitate, fapt care m-a făcut să mă simt relaxat și cumva ca în țară, unde civilizația și progresul nu au lăsat o amprentă prea pregnantă.

După ce coborai de la această terasă panoramică, urmai drumul prin vie, la capătul căruia, după ce închideai o poartă cu un lanț la fel ca la țară la noi, urmai o potecă de munte printre ziduri de piatră, măslini și curmali, până când ajungeai la o alee pietrui tă ce urma vechea potecă de munte. Coborai abrupt din treaptă în treaptă printre proprietăți și case cu aspect local, pe care unii italieni încearcă să le conserve la aspectul inițial. Astfel puteai să ajungi în capătul stațiunii, în zona numită centru vechi, și să cobori în continuare către plajă. Clădirile erau preponderent vechi, mai ales cum te apropiai de faleză, cu restaurante, terase și hoteluri tip boutique de-o parte și de alta, dar și terenuri în care localnicii creșteau roșii. Toată această coborâre — dar mai ales urcarea noaptea — avea un farmec aparte, mai ales când prin vie și pe poteca de munte mergeam la lumina lanternelor, înconjurați de sunetul cicadelor și căldura tipică sudului Europei, cu toate că noi eram mai aproape de nordul Italiei decât de Sicilia.

Până la urmă pensiunea pare una comună multora din zonă, dar atunci când locul și oamenii se pliază pe felul tău de-a fi — și aici toți trei am simțit la fel — amintirea și trăirile din acele zile nu pot fi uitate prea curând. Liniștea din nopțile călduroase, fereastra deschisă spre natură când te trezeai pentru scurt timp, modul plăcut și prietenos al gazdelor, inclusiv micul dejun servit în tihnă dimineața pe terasa mare a casei — în care pâinea făcută în casă din patru soiuri de grâu, împreună cu chia pusă la macerat de cu seara în lapte de migdale, iaurtul cu gem de mure sau smochine plus o cafea făceau să nu-ți dorești nimic altceva în plus. Să simți că trăiești în alt ritm, sub alt soare, și să respiri un alt aer, altul de care nu ești obișnuit, te fac să te gândești de ce Leonardo, după 18 ani de activitate în imobiliare, a decis să părăsească orașul natal Florența și să se stabilească împreună cu Costanza și cei doi copii într-un loc aparent neprimitor și plin de muncă fizică. Răspunsul la aceste întrebări nu poate veni decât de la față a locului, timp de câteva zile bune în care să stai să colinzi și apoi să te retragi departe de agitația sătu celor-stațiune suprapopulate ce alcătuiesc Cinque Terre.

De fiecare dată când găsesc un loc ca Il Brucaolivo înțeleg mai bine ce vreau să construiesc acasă, în România. Un loc simplu, autentic prin îmbinarea cu arhitectura populară ce te poate diferenția în fața unui turist străin ce caută altceva decât o cabană tip elvețiană, departe de zgomotul șoselelor și orașelor. Se numește Terra Viva și e încă un vis în lucru.