Si totul a inceput cu… o ambitie

Team-building in Cheile Zanoagei

Pana in anul 2017, nu as fi crezut vreodata ca voi ajunge sa merg pe munte cu vreun alt tip de locomotie decat autovehicul/gondola/telecabina/orice alt tip dar nu propriile-mi picioare. Nu ma incanta ideea de a merge „ca nebuna” cu orele pe munte.

Si ce s-a schimbat? Ce m-a facut sa imi schimb parerea si sa devin „ahitiata” dupa munte? Va spun imediat.

Firma la care lucram in 2017, a organizat un team-building pentru doritori, un traseu usurel in muntii Bucegi, pe Cheile Zanoagei, cu plecare din Camping Zanoaga-lacul Scropoasa-Cascada 7 izvoare-Camping Zanoaga.

Din grupul de cca 30 persoane, eu am reusit performanta de a ma face remarcata. Prima mea experienta pe un traseu montan a fost dezastroasa! Excluzand faptul ca eram infofolita ca de iarna, cu geaca, o gecuta mai subtire si tricou, excluzand si rucsacul muuuuuult supradimensionat pentru acea tura, de 40 l, ca sa fiu sigura ca pot cara toate proviziile in el, excluzand si cei 7 l de apa si cele 5 conserve din care nici nu am apucat sa gust, excluzand toate aceste lucruri (sau greseli din care am invatat ), ar fi fost o zi frumoasa, daca nu ar fi plouat ca la balamuc.

Deci, sa purcedem pe traseu 🙂

Nu am fost vreodata vreo sportiva… ba din contra… sa spunem ca uram sportul.

Nu am foarte multe poze din tura aceasta, nu de alta, dar nu am apucat sa fac prea multe poze. Promit insa ca voi reveni cu poze in urmatoarele articole, nu de alta, insa am fost destul de ambitoasa incat sa revin pe acest traseu de inca vreo 5 ori.

Va mai amintiti ce va spuneam la inceput? Am reusit sa ma fac remarcata in grupul de 30 de persoane, intr-un mod… negativ… Dupa 1 km de mers prin ploaia aia torentiala, pe pietre ude, pe care am reusit sa nu imi rup picioarele, nu stiu nici eu cum am reusit asta… imi luasem niste bocanci de munte, insa aderenta lor era… zero… si cum nici eu nu-s vreo atleta…. va imaginati cum a fost… deci, dupa 1 km de mers, incepusem sa ma gandesc: „cine m-a pus? Ce caut eu aici? Doamne! O mai fi mult? Nu mai pot!”. Nu stiu nici acum daca plangeam sau era de la ploaie. Tot ce stiu e ca imi nu imi mai doream sa mai merg vreodata pe vreun traseu pe propriile-mi picioare.

Am ramas ultima din grup… nu stiu cum am ajuns intr-un final la lacul Scropoasa, unde colegii nu doar ca facusera un popas, facusera poze si mancasera…. ba chiar se si intorceau de acolo. Ce sa le mai spun? Ca eu am mers pana acolo plangand?! Ca sunt moarta de foame si de sete?! Am plecat dupa ei… si iar am ramas ultima…

Am ajuns tot ultima la 7 Izvoare, cascada pe care nu am reusit s-o vad in amanunt, nu de alta, dar riscam sa ma pierd de grupul care tocmai de departase de cascada.

Dupa ce am plecat de la cascada, colegii s-au cam prins ca nu mai am mult pana cedez. Mai aveau putin si ma luau pe brate… asa as fi renuntat… insa, ambitia nu ma lasa! As fi vrut sa ii rog sa vina cu vreo masina ceva, sau sa ma care pana la autocar… dar, na! ambitia….

Si, intr-un final, yyyyyyeeeeeeeeyyyyyyyyy! Am ajuns inapoi la autocar, cu cei 7 l de apa neatinsi si cu conservele intacte, cu rucsacul meu supra-dimensionat, dar, cu picioarele intregi si cu zambetul pe buze… ca sa dau bine in poza.

Sa va mai spun oare ca o saptamana am aflat ca am foarte multi muschi? Am aflat ca se poate face febra musculara inclusiv la muschiuletii aia mici de la degetele de la maini? Am aflat ca un om poate urca 3 trepte cu lacrimi, ca poate merge mai ceva ca un cocostarc impaiat timp de o saptamana? Nuuuuuuuuuu! Nu va mai spun si asta, ca ma fac de ras.

Dar, dupa o saptamana, dupa ce am uitat de dureri, de ziua ploaiasa, de experienta primul traseu, de promisiunile ca voi merge pe munte DOAR CU MIJLOACE DE LOCOMOTIE, dupa o saptamana, cine credeti ca a inceput sa prinda „gustul” muntelui, sa se gandeasca la alte trasee, sa isi faca planuri si sa investeasca bani in echipament mai bun? Ati ghicit! Eu!

~VA URMA~

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *