Prima experienta la Trupa lui Fane
Incerc sa-mi rascolesc amintirile privind prima mea participare in cadrul antrenamentelor cu Trupa lui Fane. Se intampla In luna iunie a anului 2018. Dupa doua curse oficiale de 10k in primavara aceluiasi an si datorita prezentei unui coleg de serviciu ce se antrena saptamanal cu ei, am decis sa imi incerc fortele si eu, macar pentru o sesiune, atat din curiozitate cat si din dorinta de a-mi corecta stilul de alergare. Legat de stil am sa va povestesc cu alta ocazie o intamplare haioasa petrecuta la unul dintre antrenamentele ulterioare primei experiente.
Revenind la acea zi imi aduc aminte ca ma simteam ca un elev in curtea unei scoli noi. Alte chipuri, alte obiceiuri , alti oameni, inclusiv alt limbaj, in sens pozitiv, si adaptat specificului de activitate. Dupa o scurta prezentare din care nu am retinut mai pe nimeni dupa nume, cel mult doua sau trei, ne-am pornit sa dam cateva ture de incalzire pe stadionul de atletism Lia Manoliu. Trebuie sa mentionez ca am ramas extrem de surprins cand am pasit pentru prima data pe pista. Extrem de moale, poate si pentru ca la acea vreme alergam cu o pereche de Asics model Ziriuss, printre ultimele modele cu gel pe toata suprafata taplii. Aveam impresia ca sunt pe o saltea , senzatie total diferita fata de ce experimentasem pana atunci pe stadionul Iolanda Balas.
Initial credeam ca incalzirea inseamna o tura de stadion, hai doua, dar intreband cat ne mai invartim am aflat ca de regula incalzirea inseamna 5 ture , adica 2km, ceea ce pentru mine insemna ceva la acea vreme chiar si in regim de incalzire. Toate bune si frumoase, zic „ai ca nu poate fi asa greu ca ritmul e relaxant asa ca nu am de ce sa-mi fac griji”.
Dupa incalzire ceva nou intitulat : „Totul pe o tura !” in care insemna tehnica alergarii, diverse exercitii specifice pe bucati scurte in cadrul unei singure ture complete de stadion. „Ok, pana aici e bine” zic in sinea mea. Ne impartim pe grupe de performanta si evident fiind nou si putin experimentat Stefan Oprina, cel ce a pus bazele acestui grup de alergatori despre care o sa povestesc cate ceva intr-un material urmator, ma repartizeaza la ultima grupa alaturi de un tip al carui nume l-am retinut din prima , Sorin, impreuna cu mai multe colege de alergare. Mai in gluma mai in serios initial vroiam sa ma puna sa alerg alaturi de nea Radu Neagu, un domn ceva mai trecut prin viata ca mine , adica cu ceva mai multi ani la activ dar Stefan a zis ca nu vrea sa-mi strice ziua de debut ! Nu intelegeam ce inseamna , abia pe final de antrenament m-am lamurit.
Si incepe alergarea. Erau bucati scurte pentru ca era o zi de luni, tin minte ca am inceput cu 200m per bucata dupa care pauza de 50 sec sau alergat usor pret de 100m. Toate bune si frumoase , pare accessibil , mai ales dupa o prima serie de 5 bucati de 200 m cand luam o pauza mai mare. „Aha , pauza mare!” am inteles eu eronat si zic ” Inca 5 bucati si gata ! Parca nu e asa greu si … cam scurt antrenamentul. Poate mai facem ceva ulterior ?”. Da de unde ! Au urmat inca 5 serii a cate 5 bucati de 200m ! E drept ca in prima „pauza mare” auzisem eu ceva de genul ca „mai avem inca 25” dar am zis ca am inteles eu gresit. Intr-un fel a fost bine ca mi-am spus ca „trebuie sa fie o greseala” ca nu stiu daca mental eram pregatit pentru atat ! In fine, au urmat rand dupa rand seria a II a, seria a III a si tot asa. La ultima serie de 5 x 200 m ni se alatura Nea Radu , pana atunci facuse antrenamentul la o alta grupa. Cu toate ca ma resimteam , dar adrenalina si bucuria ca pot sa duc antrenamentul erau la cote maxime, imi zic: Pe ultima 100 m ma fortez la maxim si termin in fata lui mai ales ca asa era intelegerea ca pe ultima tura dam tot. Si plec, tare cat pot. Asa de tare ca aveam senzatia ca ma dezintegrez pe pista asemeni unei Dacii 1310 ce nu mai trecuse prin service inainte de ultimul congres, adica de vreo 20 si ceva de ani. Sorin in urma mea, nea Radu la fel si vine ultima suta de metri in care Sorin trece lejer de mine, iar nea Radu accelereza suficient cat sa-mi ia fata si cum incercam sa-l depasesc cum il simteam ca accelereaza atat cat sa simt ca nu pot sa-l depasesc. Imediat dupa ce trecem linia de sosire, se intoarece spre mine si extrem de relaxat si zambitor imi intinde mana a bate „huba”. Cu un ultim efort ne batem palmele si ii zambesc stanjenit. Intelesesem ca mai am mult de tras si de alergat pana cand voi putea sa-l inving chiar daca exista o diferenta de varsta in favoarea mea, teoretic ca practic eram „cam ultima gaina in galantar” – vorba unui clasic in viata.
Cert este ca momentul adevarului nu a fost nici pe departe atunci ci a doua zi cand dorind sa ma dau jos din pat am ramas cumva la jumatata drumului asemeni unui calaret in sa pe un cal la galop, cu doua variante la indemana. Ori ma pravalesc inapoi in pat , aspect ce nu mi doream deloc, ori incerc sa evit sa ma agat de perdeaua din fata mea si sa ma ridic la vericala fara ajutor. Cu putin mai mult efort am reusit sa ajung in pozitia bipeda spre marea mea bucurie launtrica ca nu prea era aveam motiv de lauda ceea ce simtisem in acea dimineata.
Acum cand privesc retrospectiv ma amuz de cele petrecute si imi tot amintesc de vorbele antrenorului Stefan Oprina: ” Cristiane , acesta e un sport individual, dar in care te antrenezi in grup ! „. Pe moment nu am prea inteles adevaratul sens al frazei ci dupa ce am inceput sa merg regulat la antrenamente mi-am dat seama de esenta acelei fraze. Nu intamplator si motto-ul trupei este : ” Impreuna suntem mai puternici – tupa lu’Fane ! „
